Un singur aparat AGFA și pasiunea pentru imagine au stat la baza atelierului Bel Ami, deschis la Ploiești în 1941. De atunci, afacerea familiei Rădoiaș a trecut prin război, naționalizare, comunism, demolări și revoluție, ajungând astăzi la a treia generație de fotografi.
În spatele atelierului se află povestea lui Toma Rădoiaș, a fratelui său Daniel și a urmașilor care au continuat meseria. Bel Ami a schimbat adresele, aparatura și tehnicile de lucru, dar și-a păstrat numele și legătura cu aceeași familie.
Frații care au deschis atelierul
Familia Rădoiaș provenea dintr-o familie numeroasă din Prahova. Mihai și Elena Rădoiaș au avut zece copii, dintre care opt au ajuns la maturitate. Deși munca pământului părea destinul firesc al copiilor de la țară, mai mulți dintre frați au ales domenii legate de artă și imagine.
Florica a devenit pictoriță, Ion și Maria au făcut fotografie ambulantă prin satele prahovene, iar Lila s-a ocupat de retușarea și colorarea fotografiilor. Titu a lucrat ca fotograf la cooperativa Union, în timp ce Petre a ajuns fotograf al Muzeului de Istorie din Prahova și a fost apropiat de profesorul Nicolae Simache.
Toma a fost trimis inițial să învețe meseria de zidar, însă fotografia avea să devină drumul său. A lucrat într-un atelier din București, apoi s-a întors la Ploiești. Daniel, cunoscut și sub numele de Dani, vindea parfumuri ambulant și a decis să investească banii strânși într-un atelier foto alături de fratele său.
Așa a apărut Bel Ami, în 1941, cu un singur aparat AGFA. Toma avea să devină figura centrală a atelierului, iar pregătirea sa artistică urma să se reflecte în felul în care își fotografia clienții.
Fotografia înaintea erei digitale
Înainte ca imaginile să poată fi realizate și șterse instantaneu, fiecare cadru presupunea film, developare, hârtie fotografică, substanțe chimice și multă răbdare. Toma Rădoiaș a urmat cursuri la Institutul de Artă din București și a pictat, preocupându-se nu doar de asemănarea fizică, ci și de expresia celui fotografiat.
Ileana Greavu, nepoata lui Toma și cea care conduce astăzi atelierul, spune că unchiul său lucra cu „acea subtilitate a umbrei și a luminii”. În viziunea ei, el nu realiza simple portrete, ci „crea povești, poezie”.
Vitrina Bel Ami a devenit, de-a lungul timpului, un loc în care Ploieștiul se putea privi pe sine. Acolo au fost expuse fotografii cu femei, copii, familii și oameni obișnuiți, dar și imagini realizate de Toma pe străzile orașului.
Fotograful a surprins clădiri și zone din vechiul Ploiești care nu mai există astăzi. Printre personajele imortalizate s-a numărat și Mauriciu, o figură pitorească a orașului, descris ca un bărbat înalt și slab, care se plimba prin centrul Ploieștiului alături de soția sa, Sabina, și îi ajuta pe copii la matematică.
Pentru Toma Rădoiaș, oamenii nu trebuiau să fie importanți prin funcție sau avere pentru a merita un portret. Era suficient să aibă o expresie aparte și să facă parte din povestea orașului.
Retușul făcut cu acul
La Bel Ami, prelucrarea fotografiilor se realiza înaintea apariției programelor digitale. Negativul era așezat în dreptul unui geam mat și luminat cu ajutorul unui bec, iar intervențiile se făceau cu o substanță specială și un ac foarte fin.
Ridurile, petele și alte imperfecțiuni puteau fi estompate direct pe negativ. Ileana Greavu numește tehnica „Photoshop din acele vremuri”, cu diferența că o greșeală nu putea fi anulată și risca să distrugă imaginea.
Retușul necesita concentrare îndelungată și o vedere foarte bună. Ileana a învățat această muncă de la tatăl său și spune că anii petrecuți lucrând minutios asupra negativelor i-au afectat vederea.
Atelierul în perioada comunistă
După naționalizarea atelierelor fotografice din 1948, Bel Ami a continuat să funcționeze și și-a păstrat numele. Potrivit poveștii transmise în familie, atunci când s-ar fi discutat desființarea lui, cineva ar fi spus: „De Bel Ami nu ne putem lipsi. Orașul acesta are nevoie de el.”
În anii ’60 și ’70, atelierul funcționa pe strada C. Dobrogeanu-Gherea. Demolările provocate de sistematizarea orașului au dus și la dispariția clădirii în care își desfășura activitatea Bel Ami.
La începutul anilor ’80, atelierul s-a mutat în Piața Victoriei. În aceeași perioadă, Toma Rădoiaș s-a îmbolnăvit grav. În 1984 a primit permisiunea de a merge în Germania pentru tratament, unde și-a văzut pentru ultima dată fiica, Anca, plecată din țară și devenită mamă.
Anca i-a adus copilul, în vârstă de numai trei luni, pentru ca Toma să-și poată ține nepotul în brațe. Fotograful s-a întors apoi în România și a murit la 6 iulie 1984, la 62 de ani.
Moștenirea transmisă mai departe
După moartea lui Toma, atelierul a fost preluat de fratele său mai mic, Titu Rădoiaș, care avea deja experiență ca fotograf la cooperativa Union. Fiicele sale, Ileana și Rodica, erau implicate în activitatea Bel Ami încă din acea perioadă.
Rodica lucra în atelier încă din timpul lui Toma. Ileana avea 17 ani și a început să învețe retușul, colorarea și tehnica fotografiei, lucrând inițial mai mult de acasă, apoi alături de tatăl său.
Titu Rădoiaș a murit în 1989, iar atelierul a rămas în grija celor două fiice. Familia leagă decesele timpurii ale fotografilor Rădoiaș de expunerea la substanțele folosite pentru developare.
După moartea lui Toma, o parte dintre tablourile sale au fost depozitate într-un garaj. Ileana le-a găsit împreună cu tatăl său și le-a dus acasă, salvând astfel lucrări care riscau să se piardă. Pentru familie, recuperarea lor a însemnat și păstrarea unei părți din propria identitate.
Bel Ami intră în era digitală
După 1990, fotografia s-a schimbat radical. Filmul și developarea au început să fie înlocuite de aparate digitale, iar imaginile puteau fi verificate imediat după realizare.
În jurul anului 2000, Ileana a primit primul aparat digital. Pentru fotografa obișnuită să lucreze pe negativ, schimbarea a însemnat că nu mai era necesară așteptarea developării și că expunerea putea fi verificată aproape instantaneu.
În 2008, Rodica s-a retras în Germania, iar Ileana a redeschis atelierul Bel Ami pe strada Cuza Vodă din Ploiești. Acolo continuă și astăzi tradiția începută de Toma și Daniel Rădoiaș.
Ileana spune că nu privește ședințele foto de sărbători ca pe simple sesiuni comerciale, ci ca pe un timp petrecut alături de copii. Când părinții întreabă cât costă o ședință, răspunsul ei este: „Dacă din 30 de fotografii le plac 10, pe acelea le vor primi”.
Fotografa explică faptul că urmărește mai ales expresia și emoția celui din fața aparatului: „Eu vreau o stare să pozez. Un soi de expresie. Dacă nu am expresie la o poză, nu mai fac.”
După 85 de ani, Bel Ami nu mai lucrează cu aparatul din 1941, iar negativul și retușul realizat cu acul au fost înlocuite de tehnologia digitală. Numele atelierului a rămas însă în familia Rădoiaș, de la Toma la Titu, apoi la Ileana și Rodica, iar astăzi este dus mai departe de Ileana Greavu.