Doi salvamontişti germani blocaţi pe peretele Văii Albe din Munţii Bucegi au fost recuperaţi sâmbătă după-amiază în urma unei operaţiuni extrem de dificile. La finalul intervenţiei, cei doi au mărturisit că nu credeau că o astfel de salvare cu elicopterul este posibilă în România, ci doar în Elveţia.
Operaţiunea a implicat un echipaj aerian şi doi salvatori coborâţi cu troliul din aeronavă pe cel mai mare perete stâncos din România, cu o înălţime verticală de aproximativ 400 de metri. Condiţiile meteo s-au dovedit extrem de capricioase, intervenţia fiind întreruptă la un moment dat din cauza vizibilităţii reduse, după ce primul salvator fusese deja inserat pe perete.
Sergiu Frusinoiu, salvator montan şi paramedic, a fost primul care s-a lansat din elicopter în Valea Albă. El a povestit pe Facebook că, imediat după ce a conectat echipamentul victimelor, ceaţa a acoperit brusc valea, forţând elicopterul să execute o manevră de retragere cu al doilea salvator încă în cablu. „Ca în basme, valea se umple de ceaţă şi elicopterul este forţat să facă un escape cu salvatorul în cablu”, a scris Frusinoiu.
Rămas singur pe perete, salvatorul a continuat să lucreze în ploaie şi tunete, montând amaraje cu bormaşina pentru a-i aduce pe cei doi alpinişti în siguranţă la baza peretelui. Când elicopterul a putut relua operaţiunea, colegul său Andrei a extras prima victimă prin troliere, iar Frusinoiu a ieşit alături de cea de-a doua. Un curcubeu a apărut exact în momentul în care ploaia s-a oprit.
Cei doi cetăţeni germani, ei înşişi salvamontişti de profesie, le-au transmis echipei de la Salvamont Prahova că o intervenţie de acest nivel le părea rezervată exclusiv munţilor din Elveţia. Frusinoiu le-a răspuns simplu: „we’re evolving”. El a descris întreaga operaţiune drept „un vis frumos, doar că a fost realitate”.
Salvatorul a ţinut să mulţumească echipajului elicopterului 337 şi colegilor de la Salvamont Prahova, subliniind că evoluţia şi profesionalismul reprezintă ţinta comună a echipei. „Am decis de mult să nu mai postez, dar am vrut ca povestea asta să rămână scrisă pentru când memoria nu va mai fi de partea mea”, a încheiat Sergiu Frusinoiu.